Blog Teo Trandafir

Informatii despre castingul pe care-l organizeaza Teo veti afla in cursul zilei de maine aici.

Administrator

Later EDIT
Va rugam sa fiti putin rabdatori, vom publica informatii in curand.

Stimati vizitatori si comentatori pentru ca ati depasit limita bunului simt de astazi toate comentariile vor intra in aprobare si vor fi publicate doar dupa ce eu le voi citi.

Nu este vorba de cenzura, nu este vorba ca nu acceptam pareri contra, dar totul pana la jigniri.

Administrator.

Cat pot fi de bleaga, n-am pomenit. Am suferit pentru nedreptate, am suferit pentru autorul ei, am suferit ca mi se parea mie ca oamenii vor crede ca exista la televizor miliardari…cand de fapt nu e chiar asa.
De acord, am avut un salariu onorant la Prima TV si am fost apreciata ca profesionist. Poate daca ar fi putut, cei de la Prima ar mai fi prelungit emisiunea, dar la ora 16 audientele sunt mici, costurile unei emisiuni in direct sunt mari…de inteles. De aici se naste intrebarea: oare Serban Huidu include in miile si miile de euro atat de invocate salariile tuturor colegilor mei, chiria pe platou, camerele, decorul, luminile, etc? Cred ca nici asa nu reiese, dar ma rog, nu-s eu in masura sa fac asemenea socoteli. Pentru asta exista contabili.
Trist nu e ca m-am “scos” pe viata sleind de resurse Prima TV (ai carei manageri nu sunt copii care sa arunce cu banii pe geam!) Trist e felul in care vorbeste Serban despre o fosta colega si prietena. Niciodata n-as putea face asta cuiva alaturi de care am impartit o bucata de paine. Daca eu as fi sus, m-as gandi de doua ori inainte de a lovi. Serban Huidu este un om de televiziune de succes, care se bazeaza pe propriul talent. Am invatat ca nu poti ramane o viata in top si mai ales ca atunci cand te retragi te ataca cine nu te astepti. Abia aici e problema. Nu banii. Sunt lucruri mai importante pe lumea asta. Unul dintre ele e loialitatea. De unde atata ura de la un om fundamental bun? Prietenii mei vor sari ca arsi, dar eu pretind ca-l stiu pe Huidu. Eu l-am vazut ajutand oameni (si pe mine), riscand pentru ei. Iar eu sunt acum “individa” sau asa ceva, care trebuie sa se opreasca (din ce, ca n-am pornit nimic?) Tare ciudat. Parerea mea e ca cineva cauta scandal si ne-a gasit pe noi sa ne-ncaiere. Oricum, concluzia e clara: toata lumea merge la serviciu si primeste salariu. Cat, cum, e treaba fiecaruia. Nu e problema mea ce salarii au colegii mei. Nu-s bani furati. Pana la urma, e treaba fiecaruia cum se “aseaza” pe locul lui.

O noua zi. Soarele luce si straluce…ma bucur de el pana incepe sa sune telefonul. Huidu zice ca eu am castigat patru milioane de euro de la Prima TV. Sa mor! Nu ca nu mi-ar fi facut o reala placere! Dar socoteala colegului de breasla e subtire. 20.000 de euro de editie nu-ti da nici Sfantul Duh pentru o emisiune asezata la ora patru dupa-masa, cand nu prea e lumea pe-acasa. Nici mama nu se putea uita! Avea treaba la ora aia. Oamenii mai si muncesc ziua. Niciodata in istoria televiziunii din Romania nu s-au vehiculat asemenea sume. Nici macar pentru “greii” oricaror timpuri. Niciodata. Iata insa ca la mine se poate. Dar cu 4 milioane, hai sa zicem 400 de milioane de catralioane!! Pe secunda! Numai ca sa-mi arat splendoarea de trup si sclipirea de minte cer banii astia! Eu cer bani. Aia fac. Sigur, eu nu mai lucrez la Prima de un an, Huidu se trezi azi. Ce ceas i-o fi sunat? Si de ce acum? Sunt curioasa…A avut un an sa spumege ca vinul in pocale. N-a facut-o. Oare cifrele astea incredibile sunt cunoscute de sefii de la Prima? Ei stiu ce calcule financiare si-au facut pentru emisiunea mea de oricate milioane i se arata lui Huidu? Si daca da, se palmuiesc intre ei sau individual? Nu stiu ce urmareste Serban Huidu. Sunt complet socata. Credeam ca-l cunosc, ne-am ajutat de-a lungul vremurilor, nu ne stiam de ieri. Ceea ce face el azi mi se pare nedrept si de mirarea lumii. O noua lectie pentru mine: Mircea se pricepe la oameni.

Ma gasesc de-o vreme in fara televiziunii. O sa radeti, dar nu e chiar asa de rau sa nu stea toata lumea cu ochii pe tine, sa ai vreme de copil, de tine, de testat farduri si de recitit carti pe care nu mai stii cine le-a scris. Pe vremuri, cand tot ce vedeam era televiziune, stateam de vorba cu un prieten mult mai intelept decat mine, Marius Tuca. Incerca sa-mi arate calea de langa televiziune, mai limpede, nu neaparat rupta de ea, dar fara atata orbeasca implicare. Nu intelegeam. Nu cred ca vroiam atunci. Acum am gasit aleea cu pricina pentru ca am avut un pic de noroc si pentru ca fusesem avizata de el.
Asa. Ce vreau sa zic cu toata introducerea asta care nu se mai sfarseste. Mai uit la televizor. Suficient. Nu fac parte dintre cei care muta nasul de putoare sau de pudoare, nu-s atat de ipocrita incat sa ma prefac ca nu am aflat ca stirea cu un accident pe autostrada va face audienta in fata unei lansari de carte. Nu mai suntem copii. Nu ne place, dar asta e.

Ce mi se pare absolut fantastic, vorbeam cu amicii de pe facebook, este noul hopsasa, noua duda, si anume vedetele torturate.
Domnule, e ceva de nu-ti poti face o idee. Cand o vezi pe Maria Carneci pe strada e clar: cineva o chinuie foaaarte rau pe motive umanitare. Nu trece mult si o vezi cu mana pana la cot intr-un closet, iar daca te muti la alt post, surpriza: o diva trage de ugere o vaca, ba chiar Edi al meu de la balet se minuneaza ca vaca se caca (asa zice chiar el) in galeata pregatita in alte scopuri. Oameni care nu par a se bucura deloc de chinul oilor, carora nu le place sa dea la porci, femei cu unghii de zece centimetri pe care le infig in urechea orataniilor ca sa le convinga sa faca ce “trebuie”. Ati vazut cata bataie a mancat vaca de la Pro? Stiti de ce? Pentru ca vedetele nu mai pot cu nervii! Au ajuns la dementza frustrarii! Asta e imaginea pe care ne-o lasa. Fetele se sperie de gainile care se sperie de fete, baietii fug de taur, ca nu se stie niciodata ce idei ii mai vin!…La toate posturile, le arunca din tren, le injura in Panama, le pune nea Marin sa smantaneasca ceva…Apropo de injurat: am savurat expresii din dictionarul de conversatie roman-roman intre CRBL pe de-o parte si Cornel Pasat pe de alta… Du-te-n….colo! Vino-ncoace! Wow! Mie-mi plac vedetele. Am lucrat cu ele, le stiu. Hai sa urmarim impreuna fenomenul si sa vedem cat mai dureaza etapa terorizarii lor. Se va stinge si asta, ca altele, dar parem si noi in cunostinta de cauza!Misterul insa e de nepatruns si pentru mine. Pana si Maia Morgenstern a trecut prin asta. Sa fie o forma prin care televiziunile sa plateasca datorii necunoscute noua? Sau sa fie o forma prin care televiziunile platesc, pur si simplu?

Cand am auzit ca “e bine” sa am blog ca sa contez, m-am pursicat de nu va povestesc. Adica…cine n-are blog nu exista? Sau parerile sale nu-s suficient de bine auzite? Ce ne tot snobarim cu de-alde astea? Tot n-am inteles la ce foloseste un blog. Ce am priceput repede e ca daca am un gand in cap am voie sa agraiesc cu viteza luminii. Ce nu am inteles nici pana acum e limita pana la care avem voie sa mergem. Stiti, eu vorbesc destul de colorat, nu ma tem de cuvinte, nici de rezonanta lor in liniste. Sunt obisnuita cu vorbe din patru sunete. Dar e voie? Pot sa zic exact asa cum gandesc? Ciutacu poate, dar el locuieste la adresa lui de multa vreme, e acasa aici. Eu inca ma simt chirias, ruda de la tara, cu prazul si gasca vie rasarita din cosul de rachita. Ma simt noua aici. Miroase-a zugraveala.

Hai sa va mai zic o vorba secreta: obisnuiesc sa zic (de cativa ani incoace) exact ce gandesc despre oameni. De ce? Pentru ca am trecut de 40, pentru ca stiu ca omul e ca tamplarul, traieste ce traieste si p-orma moare si ma tem ca opiniile mele sincere sa nu ramana doar ale mele. Pentru ca sunt Teo si pot sa zic unui bou ca e bou, pentru ca de obicei i-o zic amabil, pentru am cetit cartile de erau obligatoriu de cetit. Astfel, oamenii care ma suspecteaza de amabilitate se pacalesc teribil. Nu mai sunt amabila de o vreme-ncoace, pentru ca nu mai am rezon. Asadar, daca mai trebuia un argument, sunt prea isteata ca sa mai tratez cu indulgenta un imbecil. Va sfatuiesc sa faceti la fel.

Cei care ma citesc o fac si de dragul lui Mircea, de amorul amintirilor noastre, de dragul prieteniei noastre neintrerupte. Ea se bazeaza (si) pe nemila fata de carnatzi. E deja prea indranet ce scriu? De unde dracu’ sa stiu? Abia picai si eu!

Ma tot  jelesc, partial pentru ca se pare ca tipul de comunicare prezent nu-mi e prieten, partial pentru ca toata lumea intelege si eu nu. Ma rog, asta o sa dureze o vreme, ca la facebook. Acum, la facebook sunt profesor, cum mi-a fost mie Analia Selis cand totul parea pierdut. Asa ca nu mi se mai pare atat de greu. Facebook-ul. La blog prestam gradi, ca fiica-mea.

Asa. Ziceam de conferinta de presa. E fabulos la de-astea, n-am prea avut parte pana mai deunazi. Vin niste oameni (tu te temi de inteligenta lor, de felul in care vor suci mesajul pana vor da de adevaruri negandite, proiectezi in mii de feluri strategii) care nu vor de fapt sa stie nimic. Lansam ieri un sistem de televiziune revolutionar. La Hilton, cutare, sa fie frumos. In afar’ de Gandul si de Pagina de Media, lumea n-a fost acolo. Fizic, a fost. Atat. Muuuulta liniste. Mai mult, am citit apoi articole usoare, daca intelegeti ce vreau sa zic. De pilda, m-au zapacit cativa ziarisiti care aveau un implant in cap, manelele… Dupa patru ani, aceeasi treaba, in conditiile in care la televizor apar deja sensibilitaturi, categorii,: manelisti pitici! Grup! Trupa! Mici, mari, medii, pari, impari, cu sapca, fara sapca, cu stegulete galbene!…Si nu la mine, ca am iesit din joc! Si tot pe mine ma intreaba cum sta treaba cu maneaua in televiziunea contemporana. Plina de naduf, zic: “Daca publicul cere-n genunchi, om vedea” sau asa ceva. Ce intelege ziaristul romanesc (mult mi-ar arde sa-l gasesc)? “Daca manelistii se vor cere in genunchi…” Ooooo…tendentios, urat si neadevarat. Ca nu iubesc maneaua, am zis, nu o data. Oamenii care le canta, insa, sunt adesea foarte interesanti pentru o emisiune de divertisment. Vorbesc, recunosc, nu se pitesc dupa deget, sunt sinceri si fara complexe … perfect. Oameni in firea lor. Una-i una, alta-i alta. Doar ca ziaristul simte nevoia vrajbei, sa bage el un cotor de porumb in spatiul lasat liber! Si uite-asa, ma pusei rau cu oameni pe care nu i-am mai vazut de-un cincinal. Scurt.

Apoi, blogul. Adi Vrauko (bun prieten si colaborator) mi l-a daruit crezand ca-l pot duce-n poala, acuma ramane de vazut. Inca-s blambecita de nervii capului, atatea litere si cifre pentru autentificari n-am vazut nici in Bond. Aia deschid un ochi (daca au doi e si mai bine) si li se citeste si laptele supt de la stramosi. Eu trebuie sa tin minte multe. Daca voi ziceti ca face, ma bag. Daca nu citeste nimeni off-urile si on-urile mele, ma las de meserie, ca e plina lumea de plicticoase care scriu despre iubire si de frustrati care scriu despre femei la care inca tanjesc. Plina de neintelesi…

Cu alte vorbe, pentru cei care citesc greu, eu incerc sa vad daca intereseaza pe cineva ce gandeste Teo Trandafir. Adica eu, pe cuvant. Nu se “ocupa nimeni de text” inca. Vorba bancului: “daca nu, nu!”. O sa va spun si bancul, doar sa ne amushinam un pic…

Atat acum, ca nu mai tin minte nici cum am facut, nici daca trebuia sa va mai povestesc ceva. E noapte in Madagascar, iar poetul din mine face nani. (Aluzie la Partizan, nu cascati ochii asa).

Primul post… Vaaai… Sa-mi fi spus mie cineva ca o sa am blog…
Facem asa: intai verific cu voi si Adi Vrauko daca fac bine ce fac, apoi
Va povestesc cum m-am trezit cu blog si conferinta de presa in aceeasi zi.

Primul post.
Citeste aici primul articol scris de Teo.