Blog Teo Trandafir

Cred ca v-am mai zapacit cu asta acum o vreme, dar sunt un om batran care uita usor. Intr-un fel, e si asta un avantaj…ca toate mi se par noi. Pana si zapada ma amuza. Problema persista, insa. Iata despre ce e vorba. Sunt mare fan facebook. Chiar ma intereseaza, chiar e un loc unde am regasit prieteni dragi care s-au raspandit prin lume. Ma simt cam singura ramasa, dar asta e o alta discutie. Oamenii de acolo, din lista mea, sunt de-aia care stiu scrie romaneste, stiu gandi omeneste…Ori eu nu pot sa scap de toate piti…domnisoarele-astea tip Crissy Chris, Clau Clauditza, Vicky Vick, care au niste nick-uri special amenajate astfel incat sa le tine minte si ele. Naiba, pe mine ma cheama Teo Trandafir, nu m-a durut mana s-o scriu, dar ea e Pissy Piss, nu poate sa se dezvaluie pentru toti prostii. Cum sa le zic eu astora sa ma scuteasca? Ca nu sunt genul Fiffy Fyff?? Cred ca multi aveti intrebarea asta.

A! Apropo: nu va asteptati sa gasiti aici probleme grele si necazuri, frunti in palme si miorlaieli, ca nu e loc. Peste tot, numai necazuri si probleme. Aici, dezbatem serios Pyssy Piss. Nu mai rade nimeni in tara asta? )

Nu stiu cum s-a intamplat, dar azi am citit articole de ziar cu mine. Maaare eroare. Oroare. Nu-mi amintesc jumatate dintre “declaratiile” publicate de jurnalisti. Am si “clientii” mei, oameni seriosi si care verifica stirea din trei surse, dar…putintei. In rest, neni si domnite care ar avea si alta treaba. Bun, accept pana si tampenia aia care mi se tot spune, ca asa sunt tratate vedetele lu’ peste, desi nu mi se pare corect. De ce sa se minta asa? De ce noroi zvarlit in fata? Ca apar la televizor? Am crezut ca nemaiaparand, scap. As. Urmarita, interpretata, cu dumicatii numarati de duduile de la ziar, cu “afacerile” comentate, sunt la fel de in bataia pustii ca de obicei. Ma rog, hai sa acceptam si asta, desi uneori parca-ti vine sa te bucuri de viata ca un om.

Ce e strigator la cer e ca acum o vor pe fiica-mea. Vor interviuri cu ea. Cu un copil de nici sase ani. Ea ce vina are? A mai vorbit, saraca, la ziar, dar cu lume cunoscuta si serioasa. Acum e o avalansa de cereri de interviuri cu ea. Ce ziceti de asta? Gandesc prost cand incerc s-o las cu gradinita si povestile si jucariile ei si s-o feresc de oameni straini care vor s-o intrebe lucruri? Sunt nebuna cand incerc sa o protejez, stiind cum stau lucrurile? Cat de departe se poate merge, oare?

Ma zbat intr-o dilema pe care o s-o rezolv, dar cu un pic de ajutor mi-ar fi mai limpede: care e abordarea corecta cand e vorba despre unicul tau copil, luminia ochilor marea miza a existentei tale? “Laaaaasa-l, ca e mic” sau trebuie intervenit in momentele in care-i cresc coarnele de lopatar? Cu vorba, desigur sa intervenim…
Am amici tampiti. Toti avem amici tampiti. Ma intalnesc cu ei pe strada si recomand Maiei: “hai sa ne prezentam”, cu ochii fulgerand (ca e a mia oara). Atunci, amicul tampit zice invariabil “Las-o, ma, ca e mica”. Va dati seama ca stiu eu mai bine ce e mica si-ar mai putea creste la el, dar nu e neaparat problema mea, ci a nevesti-sii. Copilul gandeste ca SE POATE! Ca toata teoria mea cu mersul demn, intinsul mainii, spus frumos Maia Trandafir, e de fapt optionala. Intrebarea mea e: bat sau nu pe strada oameni nevinovati care ma scot din mintile mintilor, spunand ca un copil de sase ani e mic si poate face (sau nu) ce vrea (sau nu)?
Vi se pare ca sunt putin cu nervii, nu? Mda, s-ar zice )). Ma duc sa gatesc. Asta ma calmeaza. Dar, serios, am un pic de dreptate, NUUUUUUU?????

Era ca ieri…Lucram ca vanzatoare la o agentie de turism, dar imi doream sa fac radio. Asta a fost si-o sa ramana pasiunea mea, cand vine vorba de media. Mare noroc aveam ca un post de radio, Fun Radio Bucuresti, care emitea pe 67.8, avea un director comercial francez. Yes! La una dintre mineriade, ne-am cunoscut intamplator si mi-a zis ca m-ar cam angaja secretar-dactolograf, ca tot puteam sa traduc si hartoage si sa si traduc angajatilor ce-i trecea prin minte. Zis si facut. Asa am ajuns la Fun Radio. Doar ca azi se implinesc 20 de ani de la nasterea lui. Era ieri!…Cum, 20 de ani? Primul post de radio independent…ce onoare… Dar, cum romanii isi mananca valorile, Fun Radio nu mai exista. Am ramas noi sa ni-l amintim cu drag. Cristin Tocan, Bogdan Nicolescu, Kirk, Radu Parlog, directorul nostru Dorin Stefanescu (el va sarbatori de Sus), Mihai Ciocarlie, Alfu’, Diana Duhanov…eheee si multi altii carora le fac nedreptatea sa nu-i amintesc aici din graba scrierii. Azi e ziua in care Fun Radio implineste 20 de ani. Si va spun din inima: la radio m-as angaja maine, macar de dragul inceputului si tineretii mele.

De Revelion am vorbit despre blogul asta. Un amic priceput zicea ca scriu prea mult. Prietenele mele care inteleg si printre randuri zic ca e prea putin si ca trebuie ca textul sa aiba “respiratie”. Sa nu-ti iei campii?

Dar nu asta vroiam sa va zic. Pe scurt, de Revelion am fost la prieteni, cu Maia, cu toata lumea. Am stat si am mancat omeneste, doar ca la final am descoperit ca au ramas…”resurse” pentru inca o adunare. Ne-am adunat doua zile mai tarziu, pe o ninsoare cumplita, asa ca la intors, ca sa nu mai deranjam lumea, n-am mai luat toate masinile cu care veniseram. Am luat una miiica…noi muuuulti…va dati seama, coate infipte-n ochi “scuuzeee”, genunchi in …ma rog, unde erau ei…”scuuuzeee”. Asa am trait o secena de desene animate. Cand am ajuns la mine, ieseam din masinuta aia batalioane! Daca filma cineva va puneam imaginile care demonstreaza ca intr-o masinuta incap 12 sau mai multi cetateni cu bunavointa, ca-n 368. Am continuat sa discutam pana dimineata despre evolutia si dinamica personajului Colombo, am si vazut episodul unu, seria unu…partial. Dar macar am ras, ceea ce va doresc si dumneavoastra in noul an.

Programul de Revelion de la LTVN e frumos. O sa radeti, dar caut cuvinte care sa-l descrie.
E vesel, e imbelsugat, e cu vin fiert si mancare buna, cu invitati cu inima plina de bucurie, cum vedeti si voi. Si cum veti vedea daca veti privi toate surprizele noastre. Nu de alta, dar tare e frumos! Coprezentatori au fost Vali Butnaru si Maia Trandafir.

Ma gandesc cat de rau e sa fii singur in perioada asta. Cat de greu pare fiecare glob pe care parca il ridici cu ultimele puteri ca sa-l pui intr-un pom care nu-ti spune nimic. Eu, una, ma hranesc cu dragoste. Asa suntem facuti, unii. Daca n-ai cu cine sa imparti stralucirea aia din ochi, din globuri, din privirea celor care te viziteaza…parc-ar fi degeaba. Desi nu e asa.

Nu e asa!

Trecand peste faptul ca Maia nu merita sa fiu imbufnata fara incetare, am realizat ca toate trec, daca ai incredere. In mijlocul oceanului de singuratatae, de neimpartasire, de frustrare si uneori ofensa trebuie sa ne gandim ca trece. Cumva, trece!
Pentru toti cei care-s singuri de Craciun si Anul Nou, o imbratisare din partea cuiva care a trecut prin asta. Cum zice tata: “Crede doar celui patit”. Cu riscul de-a va fi intristat pe voi, cei veseli, ma indrept spre ceilalti, spunandu-le ca totul va fi bine. Ca inteleg. Stiu jena de a nu deranja, deci discretia in fata celorlalti, stiu senzatia din magazin cand cumperi pentru…copilul tau si prieteni dragi. Depinde ce vrem.

La multi ani, cu fericirea pe care o meritati si pentru care suferim, uneori, ca sa o vedem stralucitoare si rara, asa cum e. Iar la anul, cand venim, fericiti sa va gasim!

Cata lume voi enerva, numai eu stiu. Cu toate astea, trebuie sa ma descarc, sa va spun ce am de n-am mai scris de asta toamna. Glumesc. Am mai scris…

Totul a inceput timid pe a jumatatea lunii trecute, cand am auzit un cantecel de Craciun. Chiar m-am emotionat cumva, gandindu-ma ca nu mai e mult si vine cea mai frumoasa perioada din an…Apoi Anul Nou, cu toate schimbarile si (nu?) bucuriile lui. In fiecare zi insa, cantecelele se inteteau amenintator. Nat King Cole, bun, frumos, dar inca nu intraseram in decembrie. (Acum deja e monopol…nu mai auzi altceva nicaieri…am fost ieri la un restaurant misto unde in sala se canta in colind, iar la baie un altul!!)Toata lumea daduse-n sarbatoare, desi timp mai era, inca nu aparusera porcii taiati in toate chipurile pe toate tarabele. Intre timp s-a intamplat si asta. Porcii. Lumea disperata, frica nejustificata ca “n-o sa ajunga”. O fi ramas de pe vremea lui Ceasca teroarea foamei? Sa nu-mi spuneti mie ca de Craciun lumea va manca tot ce-a cumparat, ca e neverosimil! MANCAREA!!!! AAAAAA!!!! Sa ne calcam in picioare, sa ne pierdem rabdarea, sa-l injuram pe vecin…in spiritul sarbatorii Nasterii Domnului. Sigur ca subiectul meu de azi e departe de-a fi unul original, dar citit e una, iar trait e dezgustator. Si toata isteria e invaluita in colinde…blande, cu mesaj invers realitatii grotesti. In magazine, il asculti pe Hrusca in timp ce injuri si esti injurat in gura mare…sau mica, in functie de pozitia fata de casa de marcat. Nu vi se pare mare discrepanta? nu e ingrozitor?

Daca pe 24 decembrie ar aparea Pruncul insusi intr-un asemenea loc, nimeni nu l-ar baga-n seama. Avem treburi mai importante decat sa fim buni. Sa fim in “zona emotionala” apropriata. Trebuie sa cumparam porc. “Cele cuvenite” nu mai sunt smerenia si aderenta la un mental colectiv curat, care sa ne inalte…Cele cuvenite sunt bardacutele cu tuica, doi cozonaci si juma’ de porc.

Sunt furioasa acum, pentru ca incep sa ma limpezesc la cap dupa cate le-am tot vazut, cata ipocrizie, cata lipsa de intoarcere la ce-i important in perioada asta si nu numai. Sper sa nu va transmit starea mea. Sau, mai bine, ma linistesc si va scriu iar cand oi fi mai coerenta.

In general, perioada asta imi aduce (in ciuda discretiei adoptate si in viata profesionala) muuulte telefoane din partea ziaristilor. Zau, nu pricep de ce, ca nu mai apar la televizor la modul agresiv, ba chiar trebuie sa vrei sa ma vezi…Adica sa ma cauti, sa intrebi. Ideal, dupa parerea mea. Cu toate astea, suna in disperare ziaristi care vor sa stie unde-mi fac Craciunul, de parca ar schimba situatia votului, ce am primit in copilarie, de parca asta ar pune o ciorba-n plus pe masa cuiva…De neinteles, in conditiile in care traim intr-o atmosfera tensionata din toate punctele de vedere…vizibile. Asta vor sa stie ei. Si ma gandeam la voi, mai bine va zic voua cum era prin 1975….Marele hopshasha era sa ai un aragaz mic, de tabla, iar Mosul s-a prins la vreme, a bagat spaima in elfi si a prestat un aragaz pentru mine. Mi l-a livrat personal, accesorizat chiar cu un polonic si usita care se deschidea, in cuptor tavitza miiica….Viata era frumoasa. Apoi am primit prima mea instalatie de pom. Zece lumanari de plastic pe un fir, dar au facut toata diferenta. Plus vata pe fiecare crenguta (asta era specialitatea mea). Eram la tara. Stateam acolo, intr-o cladire apropiata de Spital, pentru ca tata sa ajunga iute, daca era nevoie. Era urat, daca ma gandesc acum, dar ce frumos parea atunci…Spitalul avea ambulante defecte, parasite de ani si ani, pe care noi le foloseam sa facem curse nebunesti, ce conta ca n-aveau roti. Cand o vedeam la televizor pe Sanda Taranu, credeam ca transmite dintr-o ambulanta de-aia, un microbuz. Ecranul parea asemanator parbrizului. Primeam in dar discuri si carti. Prima mea poveste grava a fost Ghilgamesh, poate de-aia m-am construit asa, ca regele nebun din Uruk care pretuia prietenia mai mult decat viata.

As fi ipocrita sa va spun ca nu-mi plac vremurile astea. Dimpotriva. Cadouri felurile pentru copilul meu si alti copii,
globuri colorate, cald in casa, brad ecologic (m-am tacanit si aici), posibilitatea de a lua decizii pentru mine….E frumos. Dar si cand deciziile se luau peste capul meu era frumos! Si aragazul meu de tabla! Polonicul…Ghirlanda de lumanari…vata…mirosul de brad taiat din padure. Daca te uiti bine, exista farmec in toate. Si asa a fost mereu. Iar citesc povestea lui Dickens despre Ebeneezer Scrooge, ca mereu, ca sa reinvat sa ma bucur ca nu-s el, dar ca binele vegheaza mereu dupa colt. Ma bucur ca n-am uitat de unde vin. Si cred ca stiu bine unde merg, tocmai de-asta.