Blog Teo Trandafir

Imi cer scuze ca n-am mai scris nimic aici. Stiu ca pare lipsa de consideratie pentru cei care cauta noutati, dar o sa va explic care e problema mea.

Cei care ma cunosc foarte indeaproape stiu prea bine ca sunt un om retras, care iese putin, care se teme de notiunea de “multime” in sensul pur al vorbei. Ma tem de reactii agresive, pe scurt. Aici e locul cei mai dur pe care mi-a fost dat sa-l vad. Blogul. Nu neaparat asta, care e boboc fata de ce am vazut in alte parti. Blogul in general. De fiecare data cand deschid, imi aduc aminte de surprizele mirositoare uitate pe-aici si ma intreb de ce fac eu asta. La ce foloseste. De curand, insa, l-am cunoscut pe blog pe Ionut, un prieten din Iasi, care m-a impresionat prin inteligenta si acuratetea scrierii si exprimarii libere. Rostul blogului e, prin urmare, sa cunoastem si sa interactionam cu altii. unii…cu altii. Asa ca inca nu renunt. Stiti ce? O sa invat sa injur si eu. O fi o treaba? Oare nu asa prolifereaza scarbosenia in lume? Nu, nu e o solutie. Dar nici sa sufar ca proasta o saptamana ca-mi scrie un scelerat ca “nici copii n-am fost in stare sa fac”. Ca mine sunt mii de femei care trec prin cosmarul asta. Daca nu va raspund tuturor, nu va suparati rau? Multumesc taaare mult!
A…noutati despre mine? Hai. Noutati asa… noutati n-am, dar:
-fac emisiune pentru statiile locale din tara, vreo 30 la numar, emisiunea se difuzeaza sambata seara la opt;
-tremur gandindu-ma la ce scoala sa-mi dau fata, ca la toamna vine vremea (mama!!!!!)
-sunt vesela pentru ca am motive
-vreau sa ma angajez la un radio, asta e singura treaba pe care chiar stiu s-o fac
-am cei mai minunati prieteni de pe planeta asta
-n-am zis in viata mea ca mor de foame, ne descurcam cu cat e, mai putine fite (coafor, bijuterii) dar se traieste minunat si fara!

Daca mai e ceva, mai intrebati-ma, ca de-aia sunt aici.

Azi mi-am citit blogul. Comentariile. M-a socat virulenta virulentilor. Stiam de la Mircea ca e rau pe blog, ca te trezesti cu scuipatul in par de la balcon si ca emitentul n-o sa-si dezvaluie numele real. E oarecum necinstita toata afacerea. Eu imi dau numele real! Daca e ceva, sa putem polemiza sau sa ne punem ideile cap la cap (nu neaparat sarutandu-ne pe frunte)…De aici pana la injuraturile abjecte ale lui Matyas e cale lunga. Incerc sa va lamuresc de ce sunt socata. “Nici copii n-ai fost in stare sa faci. De ce n-ai facut un copil cu Adi Minune?” Deja mi se pare prea mult. Au fost participanti la trafic, ca sa zic asa, care m-au mustrat in felul lor, imaginandu-si ca adevarul e numai si numai la ei. Am mai raspuns, am mai tacut, dar totul tinea de bun simt si respect reciproc, pana la urma. Repet, nici nu e sanatos sa fie toata lumea de acord cu un punct de vedere, dar lucrurile au scapat de sub control. As prefera sa ne lasam familiile deoparte. Nu mi-as ingadui sa fac ceea ce mi se face. Nu mi-as permite vreodata sa injur pe cineva in felul in care se intampla deja si aici.

Am incercat sa spun lucruri sincere. Am fost acuzata ca am obtinut tot felul de foloase…lucruri grave, jignitoare pana la Dumnezeu. Bun. Hai si asa. De aici pana la tata care m-a sunat sa-mi spuna ca sunt injurata impreuna cu el si mama…e cale lunga. Prietenii mei spun sa nu renunt la blog. Nici asa nu se mai poate. Ca sa nu mi se mai sugereze cu cine sa fac eu copii, mesajele abjecte vor fi eliminate. Nu e normal sa ne vorbim asa, chiar daca doar numele meu e real. Paravanul anonimatului e tare comod. Din spatele lui, toti suntem lei. Eu sunt in fata, singura. Trebuie sa ma apar cumva. Si o s-o fac.

Stimati vizitatori si comentatori pentru ca ati depasit limita bunului simt de astazi toate comentariile vor intra in aprobare si vor fi publicate doar dupa ce eu le voi citi.

Nu este vorba de cenzura, nu este vorba ca nu acceptam pareri contra, dar totul pana la jigniri.

Administrator.

Am scris putin in ultima saptamana. M-am mai adunat de unde eram imprastiata. Ma uitam acum pe comentariile de pe blog si m-a apucat o furie cand am gasit un cetatean care ma acuza ca duc manelisti in emisiune. Asta e un subiect inchis de ani! Ani de-a randul. Ma rog, Mircea ar fi zis mai frumos. Tare mi-ar placea sa pot si eu. Inca nu pot, desi inteleg perfect atitudinea lui, gandesc la fel, dar nu pot inca sa-i spun unui cretin ca e cretin. O gandesc si tac, ma infurii in mine si…cam atat. Stiu si de ce se intampla asta. De ce raspund putin la atacuri sau defel, de ce stau sa mi se verse ligheane-n crestet.

De-a lungul tineretii mele, am suferit destul. “Doamna Teo” a aparut tarzior, cam pe la 30 de ani, sa mai preia din socuri. Pana atunci, datul la glezne cu ciocatele era pentru mine familiar, eu fiind aia cu glezna. Multe lacrimi varsate pe intuneric in camera mea, multe jigniri…ca-s grasa, ca nu sunt suficient de rapida in gandire, ca nu ma pricep la comert si procente, ca nu, ca nu, ca nu. Incet, am inceput sa-mi pierd increderea ca voi fi buna la ceva, vreodata. Asta nu se uita usor.

A fost sa fie cumva altfel. Mare lucru n-am facut, nu credeti ca televiziunea e chirurgie pe creier. Nu moare nimeni daca gresesti. Totusi, daca apari la televizor oamenii care te privesc te investesc cu un soi de ascendent, ridicandu-te. Pe drept sau nu.

Pe scurt, am avut noroc. Chior. Acum magandesc de zece ori inainte de a lovi, de a jigni, de a discredita, pentru ca stiu cum e sa ti se intample, mai ales din senin, cum stai tu linistit. Cine n-a suferit nu va fi vreodata iertator sau, hai sa zicem, tolerant. Va ridica prima piatra si va arunca, poate din frustrare, poate din furia pornita dinlauntrul propriei persoane. Am invatat sa-mi mai stapanesc din parapon, vorba lui Misu Predescu, bun prieten, ca sa nu nedreptatesc. Asa stau lucrurile…si cred ca nu stau rau. In fond, cine sunt eu sa judec pe oricine, sa pedepsesc dupa legile mele sau sa rastorn increderea in sine a cuiva? Oricine-ar fi?

Si pentru ca toate relele se termina in timp util, am tras o fuga pana la Timisoara, la ziua unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, care intre timp, datorita lui, s-au facut mai multi. Acum parca am visat, pentru ca a fost o fuga de 24 de ore din care imi amintesc flash-uri care ma fac sa zambesc. N-am mai ras asa de ani! Uitasem cum se face. In ultimii ani am avut nesansa (sau norocul!) de-a ma prinde care mi-au fost prieteni si care nu. Nu multi mi-au tras-o, dar aia care au facut-o m-au trantit rau. In lumea televiziunii, ca si peste tot, cred, mananci sau esti mancat. Toate astea ma interesau prea putin cand lucram in Pro TV si eram protejata din toate partile. Cand am iesit “din casa” am simtit realul. De atunci, toti cei care nu s-au putut atinge de un produs Pro, ca de, le era frica de sistem, ma asteapta la cotitura sau ma lovesc. M-am obisnuit si cu asta, evoluam pe plan personal. Dar am fost la un chef de rockeri misto, aerisiti la cap, linistiti si care au inteles cam cum merge viata asta, am ras de-am crezut ca fac atac cerebral, ne-am contrat pe teme de tipul “Eminescu, trecut si viitor” la sase dimineata, a fost FERICIRE. Incep sa inteleg de ce oamenii se muta dintr-un loc intr-altul. Totul se intampla pentru ca, dupa o anumita varsta, iti dai seama ca importanta e fericirea ta si a familiei/prietenilor tai. Dupa o noapte cu prietenii, eu am gasit ce cautam. Dupa atata suferinta aiurea, personala mai degraba, dupa acuzatiile idioate ca m-am rugat de unul dintre patronii mei geniali sa ma reangajeze (nimic mai fals, jur), dupa nedreptati de-astea, ma duc la Timisoara si-mi amintesc cum e sa fii fericit la modul absolut. Alaturi de oameni formidabili. Sa nu vreau eu inapoi, in taverna aia eleganta in felul ei, urland de personalitate si care tine minte si acum ecoul rasului tuturor? Sa nu ma cer si maine? Ce putin mi-a trebuit ca sa pun lucrurile in perspectiva? Dar ce greu am gasit acel loc, acel moment, acei oameni….Abia asta e complicat. Trebuie noroc… Noroc tuturor! Fiti fericiti! N-avem timp!