Blog Teo Trandafir

Programul de Revelion de la LTVN e frumos. O sa radeti, dar caut cuvinte care sa-l descrie.
E vesel, e imbelsugat, e cu vin fiert si mancare buna, cu invitati cu inima plina de bucurie, cum vedeti si voi. Si cum veti vedea daca veti privi toate surprizele noastre. Nu de alta, dar tare e frumos! Coprezentatori au fost Vali Butnaru si Maia Trandafir.

Ma gandesc cat de rau e sa fii singur in perioada asta. Cat de greu pare fiecare glob pe care parca il ridici cu ultimele puteri ca sa-l pui intr-un pom care nu-ti spune nimic. Eu, una, ma hranesc cu dragoste. Asa suntem facuti, unii. Daca n-ai cu cine sa imparti stralucirea aia din ochi, din globuri, din privirea celor care te viziteaza…parc-ar fi degeaba. Desi nu e asa.

Nu e asa!

Trecand peste faptul ca Maia nu merita sa fiu imbufnata fara incetare, am realizat ca toate trec, daca ai incredere. In mijlocul oceanului de singuratatae, de neimpartasire, de frustrare si uneori ofensa trebuie sa ne gandim ca trece. Cumva, trece!
Pentru toti cei care-s singuri de Craciun si Anul Nou, o imbratisare din partea cuiva care a trecut prin asta. Cum zice tata: “Crede doar celui patit”. Cu riscul de-a va fi intristat pe voi, cei veseli, ma indrept spre ceilalti, spunandu-le ca totul va fi bine. Ca inteleg. Stiu jena de a nu deranja, deci discretia in fata celorlalti, stiu senzatia din magazin cand cumperi pentru…copilul tau si prieteni dragi. Depinde ce vrem.

La multi ani, cu fericirea pe care o meritati si pentru care suferim, uneori, ca sa o vedem stralucitoare si rara, asa cum e. Iar la anul, cand venim, fericiti sa va gasim!

Cata lume voi enerva, numai eu stiu. Cu toate astea, trebuie sa ma descarc, sa va spun ce am de n-am mai scris de asta toamna. Glumesc. Am mai scris…

Totul a inceput timid pe a jumatatea lunii trecute, cand am auzit un cantecel de Craciun. Chiar m-am emotionat cumva, gandindu-ma ca nu mai e mult si vine cea mai frumoasa perioada din an…Apoi Anul Nou, cu toate schimbarile si (nu?) bucuriile lui. In fiecare zi insa, cantecelele se inteteau amenintator. Nat King Cole, bun, frumos, dar inca nu intraseram in decembrie. (Acum deja e monopol…nu mai auzi altceva nicaieri…am fost ieri la un restaurant misto unde in sala se canta in colind, iar la baie un altul!!)Toata lumea daduse-n sarbatoare, desi timp mai era, inca nu aparusera porcii taiati in toate chipurile pe toate tarabele. Intre timp s-a intamplat si asta. Porcii. Lumea disperata, frica nejustificata ca “n-o sa ajunga”. O fi ramas de pe vremea lui Ceasca teroarea foamei? Sa nu-mi spuneti mie ca de Craciun lumea va manca tot ce-a cumparat, ca e neverosimil! MANCAREA!!!! AAAAAA!!!! Sa ne calcam in picioare, sa ne pierdem rabdarea, sa-l injuram pe vecin…in spiritul sarbatorii Nasterii Domnului. Sigur ca subiectul meu de azi e departe de-a fi unul original, dar citit e una, iar trait e dezgustator. Si toata isteria e invaluita in colinde…blande, cu mesaj invers realitatii grotesti. In magazine, il asculti pe Hrusca in timp ce injuri si esti injurat in gura mare…sau mica, in functie de pozitia fata de casa de marcat. Nu vi se pare mare discrepanta? nu e ingrozitor?

Daca pe 24 decembrie ar aparea Pruncul insusi intr-un asemenea loc, nimeni nu l-ar baga-n seama. Avem treburi mai importante decat sa fim buni. Sa fim in “zona emotionala” apropriata. Trebuie sa cumparam porc. “Cele cuvenite” nu mai sunt smerenia si aderenta la un mental colectiv curat, care sa ne inalte…Cele cuvenite sunt bardacutele cu tuica, doi cozonaci si juma’ de porc.

Sunt furioasa acum, pentru ca incep sa ma limpezesc la cap dupa cate le-am tot vazut, cata ipocrizie, cata lipsa de intoarcere la ce-i important in perioada asta si nu numai. Sper sa nu va transmit starea mea. Sau, mai bine, ma linistesc si va scriu iar cand oi fi mai coerenta.

In general, perioada asta imi aduce (in ciuda discretiei adoptate si in viata profesionala) muuulte telefoane din partea ziaristilor. Zau, nu pricep de ce, ca nu mai apar la televizor la modul agresiv, ba chiar trebuie sa vrei sa ma vezi…Adica sa ma cauti, sa intrebi. Ideal, dupa parerea mea. Cu toate astea, suna in disperare ziaristi care vor sa stie unde-mi fac Craciunul, de parca ar schimba situatia votului, ce am primit in copilarie, de parca asta ar pune o ciorba-n plus pe masa cuiva…De neinteles, in conditiile in care traim intr-o atmosfera tensionata din toate punctele de vedere…vizibile. Asta vor sa stie ei. Si ma gandeam la voi, mai bine va zic voua cum era prin 1975….Marele hopshasha era sa ai un aragaz mic, de tabla, iar Mosul s-a prins la vreme, a bagat spaima in elfi si a prestat un aragaz pentru mine. Mi l-a livrat personal, accesorizat chiar cu un polonic si usita care se deschidea, in cuptor tavitza miiica….Viata era frumoasa. Apoi am primit prima mea instalatie de pom. Zece lumanari de plastic pe un fir, dar au facut toata diferenta. Plus vata pe fiecare crenguta (asta era specialitatea mea). Eram la tara. Stateam acolo, intr-o cladire apropiata de Spital, pentru ca tata sa ajunga iute, daca era nevoie. Era urat, daca ma gandesc acum, dar ce frumos parea atunci…Spitalul avea ambulante defecte, parasite de ani si ani, pe care noi le foloseam sa facem curse nebunesti, ce conta ca n-aveau roti. Cand o vedeam la televizor pe Sanda Taranu, credeam ca transmite dintr-o ambulanta de-aia, un microbuz. Ecranul parea asemanator parbrizului. Primeam in dar discuri si carti. Prima mea poveste grava a fost Ghilgamesh, poate de-aia m-am construit asa, ca regele nebun din Uruk care pretuia prietenia mai mult decat viata.

As fi ipocrita sa va spun ca nu-mi plac vremurile astea. Dimpotriva. Cadouri felurile pentru copilul meu si alti copii,
globuri colorate, cald in casa, brad ecologic (m-am tacanit si aici), posibilitatea de a lua decizii pentru mine….E frumos. Dar si cand deciziile se luau peste capul meu era frumos! Si aragazul meu de tabla! Polonicul…Ghirlanda de lumanari…vata…mirosul de brad taiat din padure. Daca te uiti bine, exista farmec in toate. Si asa a fost mereu. Iar citesc povestea lui Dickens despre Ebeneezer Scrooge, ca mereu, ca sa reinvat sa ma bucur ca nu-s el, dar ca binele vegheaza mereu dupa colt. Ma bucur ca n-am uitat de unde vin. Si cred ca stiu bine unde merg, tocmai de-asta.

Vorbim despre vot? Ca despre asta vorbeste raul, ramul… Si fiica-mea tot despre asta cred ca zice, dac-o-ntrebi… Asa ca s-o lasam cum a picat, ca a picat cumva! Nu sunt de-aia asa inflacarata, am si eu simtirile mele, dar cred ca pasiunile au atins un nivel la care numai eu lipsesc!

Eu alta obida am, alt of. In fiecare saptamana imi consult astrograma. Maaare tampenie, acum stau sa ma gandesc. Acum o vreme, mai mult de-un an, am citit “in stele ca miercuri o sa-mi rup ceva la un picior. Exact miercuri, mi-am fracturat maleola. “Oul piciorului”, cum ii zicea mamaia mea. Nu l-am rupt-rupt, dar carjele mi-au mancat tineretea aproape o luna. Acuma ma tot gandesc cum e mai bine: sa ma uit pe astrogame, sa vad ce m-asteapta pe mine si pe cei pe care-i iubesc? Sau sa stau linistita, gandindu-ma ca daca e sa mai vine belelele peste mine, stiu ele de unde sa ma ia? Eu cred in astea, aici e problema. Stelele nu mint. Doar sa avem rabdare sa le ascultam. Altii zic ca e treaba necurata, ca e…rau sa te cauti in retrograzii aia. Pe de alta parte, e o stiinta ca oricare alta. Sa mai caut cuspide si trigoane sau sa-mi vaz eu de viata, cum o da Cel de Sus?

Intreb si eu oameni mai destepti decat mine…

Lumeeee….Cata tristete in jur…Pfuiiii….
Ma ia cu racori, mai ales a am fost acolo, stiu cum e, tristetea pare a nu avea margini sau fund, n-atingi pamantul inot…
Doar ca se termina! Mai devreme sau mai tarziu, Dumnezeu ne trimite un inger adevarat, nu o umbra trecatoare, care ne scapa din abis! Spun asta pentru ca am cam citit comenteriile si-s sumbre. Eeeee…ne dam noi din atat?

Hai sa va povestesc ceva magic. Sunt profesoara la Scoala de Televiziune. O gasiti pe www.scoaladeteleviziune.ro. Ieri a absolvit untre dintre grupe. Nu va ascund ca a fost o grupa grea, cu temeri si sensibilitati pe care a trebuit sa le depasim, cat am putut. Am citit poezie, proza, am ras, am plans impreuna, am ascultat muzica, am vorbit despre divertisment, despre fonetica, am citit cu cronometrul in mana, iar am plans invatand sa ne eliberam sentimentele, am facut terapie, am ras si-am spus bancuri. Ieri a venit momentul sa terminam. Surpriza-cadou pe care mi-au facut-o m-a uluit: pe langa lumarelele simbolizand focul care s-a aprins in ei de la intalnirea noastra, flacara pe care le-am dat-o din pieptul meu, au socotit ei cum sa faca sa-mi aduca fiecare un trandafir pe exact durata melodiei “Sa nu uitam nicicand…” a lui Florin Bogardo. Se ridicau plangand din banca, aduceau floarea in tacere si se intorceau. O asemenea bucurie (trista, cumva!) nu mi-a oferit televiziunea. Poate ca sa fii un profesor inflacarat e mai important decat sa fii un profesor bun. Sau un om de televiziune talentat. Ieri m-a “palit” revelatia. Ochi in lacrimi, maini stranse febril… Toate ne-au unit. Si mi-au adus in inima convingerea ca am reusit! Toti! Felicitari!