Blog Teo Trandafir

Ma gandesc mult la o metafora care nu ma lasa-n pace: cea a lui Mos Craciun din fiecare dintre noi. Doar ca noi caram in spate un sac plin cu reprosuri, neimpliniri, lucruri pe are trebuie sa le trecem la bifate, mici sau mari razbunari. Nu iti imagina ca eu sunt altfel. Duc greautatea acelor “de ce tocmai mie sa mi se intample o asemenea nenorocire” de o vreme buna-ncoace. Doar ca am gasit un camp pe care sacii plini se pot goli, se pot apoi pierde, biodegradabil. Cel al noii iubiri. Al noii situatii. Al noului rol. Ideea e ca mi se parea ca sentimente ca ale mele n-are nimeni. Mai mult, ca ele nu vor fi intelese. Eroare. Fiecare dintre noi suntem construiti cam pe acelasi baze, am oferit si am primit, apoi…ceva a mers prost. Eu functionez cu dragoste pe post de combustibil. Ca multi dintre noi. Ma gandesc sa lasam sacii cu reprosuri si acuze pe un camp imaginar si sa o luam de la inceput. Cu altcineva sau tot asa, e treaba noastra. Dar sa fim noi mai liberi, ca pentru un nou an, ca si cum ar fi o noua era. Imaginati-va scris: 2010. 2010. Arata spectaculos. Douazeci zece. Zic sa incercam sa fim la inaltimea lui douazeci zece. Iertam? Uitam? Ne gasim jumatatea promisa de anul asta? 20-10 jumatate! E semn, zau. Doar sa uitam si sa zambim, cat sa ne straluceasca soarele-n dinti! Orice greseala ar fi facut ai nostri sau orice le-am fi gresit, gaaataaa! Nu mai suport greutatea amintirilor prostesti care nu duc la nimic bun! Voi?

Toata lumea ma intreaba ce face fata mea. Unii dintre amicii de pe net zic ca atata vreme cat o am pe Maia, nimic nu mai conteaza. Nimic mai adevarat. Nimic mai adevarat!

Acum cateva zile i-a cazut un dinte. De fapt, si l-a scos, ca mine, acum multa vreme. Ne scoatem dintii singure. Eu cred ca muream daca ma punea cineva sa-i scot dintele cu sfoara si clanta.

Dupa fericitul eveniment petrecut in somnul de dupa-amiaza (pe care l-am ratat pentru ma antrenam, slava Cerului!) am facut o intrunire la restaurant, cu prietenii, sa celebram treaba! Primul dinte cazut a facut subiectul unui reportaj in toata regula, in care intervievatorul (eu) intreaba printre altele ce i-a “iesit” Maiei la toata povestea. Zana Maseluta i-a adus un colier anume pe care si-l dorea, dar el fiind pretios (si al meu) ne-a propus sa il purtam la comun, fiecare cand are nevoie.

Maia e obosita in interviu, ca raseseram doua ceasuri, dar destul de coerenta. Punem si filmul.

Vad ca povestea se intensifica. Am inceput sa citesc mai multe comenterii si ma simt aceasta doctor Love. Culmea e ca si sunt. M-am analizat bine de ieri pana azi. Puteti sa va bizuiti pe mine, ca zic din carti si nu numai. Am trait, vazut, auzit, participat la muuulte istorii. Vedete sau nu, oamenii se iubesc, se contesta, se despart si apoi totul e ca si cum n-ar fi fost… In cazurile fericite. Alteori…

Acum o vreme, am inceput un soi de jurnal. Dupa Despartirea de la ‘48. Multa vreme a trecut de atunci, nu mai prezinta interes cronologic, ci ca experienta personala. Atat de de intense erau toate, atat de greu parea, imposibil de fapt, de trecut genunea, incat am facut si asta. Am scris. Iata o solutie. Scriem. Pentru noi, intr-un carnetel la care sa nu aiba nimeni acces, scriem seara, pentru ca asa noaptea o sa para mai usoara. Acum, cand citesc, fireste ca mi se pare de ras, dar a trecut atata timp…

Nu renunt la ideea ca Marea Dragoste e ultima, adica cea mai recenta. Asta o sa excite din nou simtul jurnalistic roman, ma vor suna cu duzinile fetele de la ziar, crezand ca sufar cu batista la nas si acum. Cred ca dupa ce ti-ai furat-o in plin, esti mai matur un pic cand e vorba despre daruitul tipic feminin, al Gradinii Interioare.

Dupa aia m-am reapucat de citit. Azi mi-am pus ochelari de la atata citit, zau. Am fost la doctor. Dar ma bucur ca a zis ca se corecteaza, nu e de la senectute! E de la oboseala! Yes! Citind carti care sa ma ajute sa inteleg cine dracu’ suntem pe lume, am dat de un detaliu, la cetateanul OSHO pe care sigur il stiti. El zice ca opusul iubirii nu e ura. Ura e doar iubirea inversata, in oglinda, cumva. Marele dusman al iubirii e frica. Nici macar indiferenta, desi acolo se ajunge, oricum ar fi. Frica este cea care ingheata sangele-n vine, e cea de care nu scapi si care ucide orice urma de sentiment de-ala bunu’. Asa zice Osho. Asa o fi. E infiorator sa te paralizeze teama de cel pe care-l iubesti, cred. Am scris asta pentru ca am ajuns greu la citatul aproximativ pe care-l dau aici.
Apoi, cum poti fi prieten cu cineva de care te temi? Nu? Mai bine lasa!

Vad ca aveti chef sa vorbim despre iubire. Suna in continuare telefonul. Bun. Facem. Vorbim. Mai ziceti si voi!…

Bun. Hai s-o mai luam o data la puricat, situatia cu revenitul meu la teve. Am revenit, in felul meu, in ritmul meu, cu bucuria mea de-a ma adresa pentru moment doar statiilor din afara Bucurestilor. In fiecare sambata, la ora 20.00, sunt la televizor. Am primit suficiente confirmari incat sa inteleg ca mesajul a inceput sa ajunga la cei care chiar vor sa vada ce facem noi la LTVN…plus ca detaliile tehnice ma depasesc.

Acu’, la obiect. Suna telefoanele in disperare, ca am zis eu pe blog (o chestie in care nu cred si pe care o fac doar pentru amici, ca altfel n-as face-o) ca m-a dezamagit o treaba. O duda. Ca la varsta mea mi-am luat-o ca o adolescenta amorezata pana peste urechi. Bun. Si? Asa e! Mi-am furat-o de la viata, cum zilnic si-o fura milioane de oameni care nu mai fac atata caz. Eu, na, avand blog, pot sa ma lamentez ca oricum ma citeste numai cine vrea, nu atrag mai mult decat alte suuuuute de….bloguri. Pana si cuvantul “blog” mi-e strain.

Ce mi-e familiar e viata, invatata de la tatal meu, in mare parte. Intrebat de mine intr-o zi care e cea mai mare dragoste din viata unui om, tata mi-a raspuns zambind: “Ultima, tata. Ultima”. In fata ultimei iubiri (chiar daca e doar cea mai recenta si tu esti un imbecil crezand ca e finalul) toate se duc dracului. Ipotetic, desigur. N-am de unde sa stiu…
Cartarescu zicea intr-o dulceata de cartea de-a lui, de-aia publicata din bucurie pura, ca femeile scriu ori scatologic, ca sa nu se vada cat sunt de femei, cu porcarii si aspru, ori edulcorat ca dracu’, chiar gretos. Mircea Badea mi-a aratat bloguri de femei. Infioratoare. Duuuuulci de ti se lipeste inima-n tine. Dar mai patim, si la case mai fara sot…
Da, am fost un pic mintita. Sau nu. Am iertat, am uitat, m-am sters repede pe turul pantalonilor si am continuat, pentru ca treaba noastra, a tuturor celor care stiu ce e uitarea, asta e.
Vorbeam cu o prietena careia i se pare ca o sa i se traga sfarsitul din pricina unui final de relatie. I-am spus ca o sa treaca. Uiti ca si cum n-ar fi fost. Uiti si gata. Eu stiu. Bine.

Sigur, asta nu inseamna ca n-o sa iubesti din nou, i-am zis. N-are cum sa ma creada. Cine dracu’ ar crede? Iubesti din nou, ti-o iei (mai elegant, poate), stergi turul pantalonilor si o iei de la capat! Asta e o lectie despre iubire, pe blog. )
Ma rog!
Concluzie. La orice varsta, ti se pot arata surprize minunate. Pe de alta parte, oricand te poti vedea pus(a) in situatia de a da o palma-n turul propriilor pantaloni.
Fericirea e dupa colt, cu toate astea. Ziceam acum nu multa vreme cat ma enerveaza ca am fost dezamagita? Azi rad din nou! Mai lasa-i incolo pe toti si uita! Iarta! Traim atat de putin si avem la treaba! Pfuuiii! Daca reusesti sa nu-i si dispretuiesti…zi-mi si mie cum faci!

Si celor mai veseli dintre noi li se intampla sa si-o ia. De la prieteni, cunoscuti, de la marea iubire…se intampla. Acuma, nu cred ca e vreunul dintre voi care sa-mi zica mie, mie, Gigi Becali, vorba unui clasic, ca nu si-a furat-o original de la cei mai apropiati si mai dragi oameni de langa ei. Exemplu. Cineva iti promite ceva. Un Barbat. Hai, ca o femeie mai…ocoleste adevarul, mai zice ca ai inteles tu gresit sau chiar ca esti foarte prost! Dar un Barbat, dupa regulile mele, nu se retrage dupa ce a apucat sa promita. Stiu si eu, un covor la pret de producator sau un brad direct de pe Muntele Athos. Porthos. Nu conteaza ce-a promis. Barbatii promit pe onoarea lor implicit! Azi am trait asta.

Intrebarea mea e urmatoarea: cum reactionez? Imi vine sa ma zgarii pe ochi de cretina c-am crezut, repet, nu conteaza miza. Sa ma zgarii pe mine? Sa-l zgarii pe om? Sa insist ca nu se face asa, devenind complet agasanta si degeaba? Sa ma fac ca n-am inteles? Cum se face? Stie cineva cum se face cand esti atat de credul ca ai manca si elicoptere, la 40 de ani? Mie mi se pare ca-s penibila eu, ar fi trebuit sa stiu cum stau treburile in viata reala. Teaaapaaa! Cine e vinovat? Nu cumva eu?

Oare la asta foloseste blogul? Sa te descarci cand iti pocnesc timpanele de nervi? Am voie sa injur?

Ma uitam pe blogul lui Sebastian Tomulescu, buuuun si veeeechi prieten, alaturi de care am trait lucruri incredibile prin secole. Si vad, cu tot maaaaare bucurie, ca Vlad Ionescu, prezentatorul Observatorului Antenei1, paraseste “pupitrul” matinal pentru LTVN. Local TV Network. Si-mi dau seama, brusc, ca la LTVN lucrez eu! Stiti cum e cand nu te prinzi din prima, citesti si te miri. Ideea e ca da, recunosc, Vlad si cu mine suntem prieteni de multi ani si ca as fi visat sa facem o trebsoara buna impreuna. Un profesionist, un om de calitate si de cuvant, de-astia nu se mai fabrica. Dar nu ma gandeam ca pleaca el de la o televiziune mare, consacrata, ca sa puna umarul la cel mai ambitios proiect de televiziune din cate mi-a fost dat sa vad. Cam tremura genuncheii celui care se baga trup si suflet contra vantului, te cam sperii cand simti ca o iei de la inceput, chiar daca e o spaima placuta. Iata ca lui Vlad nu i-au tremurat nici macar genunchii.

Cu el, ma simt mai gata sa rupem zagazul. Am asa o stare de liniste, acum. Eu stiu cum gandesc oamenii: “Ba, nene, astia-s nebuni, nu fac emisiuni pentru Bucuresti…” Nu inca. Cu Vlad aici, ne vom trezi solicitati de telespectatorii Capitalei. E posibil sa fiu si eu cam euforica, stirea e destul de proaspata si foarte asteptata de mine. Am lucrat la asta. Am conspirat. Am reusit. Un optimist, daca nu-l ai, il convingi sa-si dea demisia si sa vina cu tine!

Va dati seamma ca fac parte dintre istericii cu gripa. Nu sunt calma, ca am copil, ca daca eram eu de capul meu, nu era nicio chestie. Dar duc copilul la gradi! Aia se pupa acolo ca descreieratii! Se strang in brate…Acu’, na, ce sa faca, sa se urasca in camere diferite ale cladirii? Intrebarea mea catre parintii care au copii la gradi, oricat de bengoasa e gradi, e: incepem sa ne tinem copiii acasa sau ne rugam la Dumnezeu si-i lasam sa-si vada de desenat acolo?

Inca ceva: anul asta se mai face vaccinul “sezonier” sau ramane doar porcina, trai-i-ar neamu’? Sunt doua gripe? Adica vine si aia a casei? Obisnuita, sau ne multumim cu groh-groh? Sincer, nu inteleg nimic. Vaccinul…care vaccin? Ca e periculoooos! Pai, de unde stim, daca NU E? Oricum, nu e testat pe copii. Pai, noi pentru copii vrem sa-l avem, ca noi mai bem un paracetamol….Bine, si ei, saracii…
Nu-s inspirata, ba chiar usor expirata azi. Plus faza cu Mircea, aia cu gripa. El m-a linistit ca nu e nimic, dar ma stiti ca-s prapastioasa maxim…Stia el ce stia. Ne vedem curand. Ma duc sa mai inregistrez neshte emisiuni pentru provincie. Stiti ce misto e?