Vai de mine…
Ma tot jelesc, partial pentru ca se pare ca tipul de comunicare prezent nu-mi e prieten, partial pentru ca toata lumea intelege si eu nu. Ma rog, asta o sa dureze o vreme, ca la facebook. Acum, la facebook sunt profesor, cum mi-a fost mie Analia Selis cand totul parea pierdut. Asa ca nu mi se mai pare atat de greu. Facebook-ul. La blog prestam gradi, ca fiica-mea.
Asa. Ziceam de conferinta de presa. E fabulos la de-astea, n-am prea avut parte pana mai deunazi. Vin niste oameni (tu te temi de inteligenta lor, de felul in care vor suci mesajul pana vor da de adevaruri negandite, proiectezi in mii de feluri strategii) care nu vor de fapt sa stie nimic. Lansam ieri un sistem de televiziune revolutionar. La Hilton, cutare, sa fie frumos. In afar’ de Gandul si de Pagina de Media, lumea n-a fost acolo. Fizic, a fost. Atat. Muuuulta liniste. Mai mult, am citit apoi articole usoare, daca intelegeti ce vreau sa zic. De pilda, m-au zapacit cativa ziarisiti care aveau un implant in cap, manelele… Dupa patru ani, aceeasi treaba, in conditiile in care la televizor apar deja sensibilitaturi, categorii,: manelisti pitici! Grup! Trupa! Mici, mari, medii, pari, impari, cu sapca, fara sapca, cu stegulete galbene!…Si nu la mine, ca am iesit din joc! Si tot pe mine ma intreaba cum sta treaba cu maneaua in televiziunea contemporana. Plina de naduf, zic: “Daca publicul cere-n genunchi, om vedea” sau asa ceva. Ce intelege ziaristul romanesc (mult mi-ar arde sa-l gasesc)? “Daca manelistii se vor cere in genunchi…” Ooooo…tendentios, urat si neadevarat. Ca nu iubesc maneaua, am zis, nu o data. Oamenii care le canta, insa, sunt adesea foarte interesanti pentru o emisiune de divertisment. Vorbesc, recunosc, nu se pitesc dupa deget, sunt sinceri si fara complexe … perfect. Oameni in firea lor. Una-i una, alta-i alta. Doar ca ziaristul simte nevoia vrajbei, sa bage el un cotor de porumb in spatiul lasat liber! Si uite-asa, ma pusei rau cu oameni pe care nu i-am mai vazut de-un cincinal. Scurt.
Apoi, blogul. Adi Vrauko (bun prieten si colaborator) mi l-a daruit crezand ca-l pot duce-n poala, acuma ramane de vazut. Inca-s blambecita de nervii capului, atatea litere si cifre pentru autentificari n-am vazut nici in Bond. Aia deschid un ochi (daca au doi e si mai bine) si li se citeste si laptele supt de la stramosi. Eu trebuie sa tin minte multe. Daca voi ziceti ca face, ma bag. Daca nu citeste nimeni off-urile si on-urile mele, ma las de meserie, ca e plina lumea de plicticoase care scriu despre iubire si de frustrati care scriu despre femei la care inca tanjesc. Plina de neintelesi…
Cu alte vorbe, pentru cei care citesc greu, eu incerc sa vad daca intereseaza pe cineva ce gandeste Teo Trandafir. Adica eu, pe cuvant. Nu se “ocupa nimeni de text” inca. Vorba bancului: “daca nu, nu!”. O sa va spun si bancul, doar sa ne amushinam un pic…
Atat acum, ca nu mai tin minte nici cum am facut, nici daca trebuia sa va mai povestesc ceva. E noapte in Madagascar, iar poetul din mine face nani. (Aluzie la Partizan, nu cascati ochii asa).
