Blog Teo Trandafir

Azi mi-am citit blogul. Comentariile. M-a socat virulenta virulentilor. Stiam de la Mircea ca e rau pe blog, ca te trezesti cu scuipatul in par de la balcon si ca emitentul n-o sa-si dezvaluie numele real. E oarecum necinstita toata afacerea. Eu imi dau numele real! Daca e ceva, sa putem polemiza sau sa ne punem ideile cap la cap (nu neaparat sarutandu-ne pe frunte)…De aici pana la injuraturile abjecte ale lui Matyas e cale lunga. Incerc sa va lamuresc de ce sunt socata. “Nici copii n-ai fost in stare sa faci. De ce n-ai facut un copil cu Adi Minune?” Deja mi se pare prea mult. Au fost participanti la trafic, ca sa zic asa, care m-au mustrat in felul lor, imaginandu-si ca adevarul e numai si numai la ei. Am mai raspuns, am mai tacut, dar totul tinea de bun simt si respect reciproc, pana la urma. Repet, nici nu e sanatos sa fie toata lumea de acord cu un punct de vedere, dar lucrurile au scapat de sub control. As prefera sa ne lasam familiile deoparte. Nu mi-as ingadui sa fac ceea ce mi se face. Nu mi-as permite vreodata sa injur pe cineva in felul in care se intampla deja si aici.

Am incercat sa spun lucruri sincere. Am fost acuzata ca am obtinut tot felul de foloase…lucruri grave, jignitoare pana la Dumnezeu. Bun. Hai si asa. De aici pana la tata care m-a sunat sa-mi spuna ca sunt injurata impreuna cu el si mama…e cale lunga. Prietenii mei spun sa nu renunt la blog. Nici asa nu se mai poate. Ca sa nu mi se mai sugereze cu cine sa fac eu copii, mesajele abjecte vor fi eliminate. Nu e normal sa ne vorbim asa, chiar daca doar numele meu e real. Paravanul anonimatului e tare comod. Din spatele lui, toti suntem lei. Eu sunt in fata, singura. Trebuie sa ma apar cumva. Si o s-o fac.

Stimati vizitatori si comentatori pentru ca ati depasit limita bunului simt de astazi toate comentariile vor intra in aprobare si vor fi publicate doar dupa ce eu le voi citi.

Nu este vorba de cenzura, nu este vorba ca nu acceptam pareri contra, dar totul pana la jigniri.

Administrator.

Am scris putin in ultima saptamana. M-am mai adunat de unde eram imprastiata. Ma uitam acum pe comentariile de pe blog si m-a apucat o furie cand am gasit un cetatean care ma acuza ca duc manelisti in emisiune. Asta e un subiect inchis de ani! Ani de-a randul. Ma rog, Mircea ar fi zis mai frumos. Tare mi-ar placea sa pot si eu. Inca nu pot, desi inteleg perfect atitudinea lui, gandesc la fel, dar nu pot inca sa-i spun unui cretin ca e cretin. O gandesc si tac, ma infurii in mine si…cam atat. Stiu si de ce se intampla asta. De ce raspund putin la atacuri sau defel, de ce stau sa mi se verse ligheane-n crestet.

De-a lungul tineretii mele, am suferit destul. “Doamna Teo” a aparut tarzior, cam pe la 30 de ani, sa mai preia din socuri. Pana atunci, datul la glezne cu ciocatele era pentru mine familiar, eu fiind aia cu glezna. Multe lacrimi varsate pe intuneric in camera mea, multe jigniri…ca-s grasa, ca nu sunt suficient de rapida in gandire, ca nu ma pricep la comert si procente, ca nu, ca nu, ca nu. Incet, am inceput sa-mi pierd increderea ca voi fi buna la ceva, vreodata. Asta nu se uita usor.

A fost sa fie cumva altfel. Mare lucru n-am facut, nu credeti ca televiziunea e chirurgie pe creier. Nu moare nimeni daca gresesti. Totusi, daca apari la televizor oamenii care te privesc te investesc cu un soi de ascendent, ridicandu-te. Pe drept sau nu.

Pe scurt, am avut noroc. Chior. Acum magandesc de zece ori inainte de a lovi, de a jigni, de a discredita, pentru ca stiu cum e sa ti se intample, mai ales din senin, cum stai tu linistit. Cine n-a suferit nu va fi vreodata iertator sau, hai sa zicem, tolerant. Va ridica prima piatra si va arunca, poate din frustrare, poate din furia pornita dinlauntrul propriei persoane. Am invatat sa-mi mai stapanesc din parapon, vorba lui Misu Predescu, bun prieten, ca sa nu nedreptatesc. Asa stau lucrurile…si cred ca nu stau rau. In fond, cine sunt eu sa judec pe oricine, sa pedepsesc dupa legile mele sau sa rastorn increderea in sine a cuiva? Oricine-ar fi?

Si pentru ca toate relele se termina in timp util, am tras o fuga pana la Timisoara, la ziua unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, care intre timp, datorita lui, s-au facut mai multi. Acum parca am visat, pentru ca a fost o fuga de 24 de ore din care imi amintesc flash-uri care ma fac sa zambesc. N-am mai ras asa de ani! Uitasem cum se face. In ultimii ani am avut nesansa (sau norocul!) de-a ma prinde care mi-au fost prieteni si care nu. Nu multi mi-au tras-o, dar aia care au facut-o m-au trantit rau. In lumea televiziunii, ca si peste tot, cred, mananci sau esti mancat. Toate astea ma interesau prea putin cand lucram in Pro TV si eram protejata din toate partile. Cand am iesit “din casa” am simtit realul. De atunci, toti cei care nu s-au putut atinge de un produs Pro, ca de, le era frica de sistem, ma asteapta la cotitura sau ma lovesc. M-am obisnuit si cu asta, evoluam pe plan personal. Dar am fost la un chef de rockeri misto, aerisiti la cap, linistiti si care au inteles cam cum merge viata asta, am ras de-am crezut ca fac atac cerebral, ne-am contrat pe teme de tipul “Eminescu, trecut si viitor” la sase dimineata, a fost FERICIRE. Incep sa inteleg de ce oamenii se muta dintr-un loc intr-altul. Totul se intampla pentru ca, dupa o anumita varsta, iti dai seama ca importanta e fericirea ta si a familiei/prietenilor tai. Dupa o noapte cu prietenii, eu am gasit ce cautam. Dupa atata suferinta aiurea, personala mai degraba, dupa acuzatiile idioate ca m-am rugat de unul dintre patronii mei geniali sa ma reangajeze (nimic mai fals, jur), dupa nedreptati de-astea, ma duc la Timisoara si-mi amintesc cum e sa fii fericit la modul absolut. Alaturi de oameni formidabili. Sa nu vreau eu inapoi, in taverna aia eleganta in felul ei, urland de personalitate si care tine minte si acum ecoul rasului tuturor? Sa nu ma cer si maine? Ce putin mi-a trebuit ca sa pun lucrurile in perspectiva? Dar ce greu am gasit acel loc, acel moment, acei oameni….Abia asta e complicat. Trebuie noroc… Noroc tuturor! Fiti fericiti! N-avem timp!

Am asteptat sa se mai linisteasca apele, n-am mai scris nimic si, sincer, si acum am emotii. Vad ca miile de bloguri, pe care eu le consideram ori lipsite de importanta publica ori orientate spre politica (asa devenind interesante) fac obiect de cercetare pentru multi. Mai mult, pasiunile care se dau in vileag pe blog sunt surprinzatoare.
Eu sunt un om in principiu non-conflictual. Sigur, daca ma calci pe cap multa vreme, mai zic si eu cate ceva, dar pe blog am impresia ca se impune sa fii cu dintii la vedere, altfel te mananca…pasiunile. Ce Dumnezeu e asta? Un vesnic “ba p-a ma-tii”, ca acum asa e treaba. Si la televizor la fel. Inutil sa va spun ca am intrat la Acces Direct pentru ca m-au inregistrat! Fara sa fie limpezi in legatura cu asta. Asa se face: reporterul pregateste aparatul si te intreaba: “Pot sa inregistrez? Incep”. Asa mi s-a intamplat pana acum. N-au zis nimic rau, adica n-am zis eu, asa ca nu e bai. Principiul insa e altul. Totul, toate toti sunt pe bloguri dure, preluate de presa dura, de televiziunea dura.
Un lucru bun insa tot s-a intamplat. M-am prins ca jignirile si atacurile gratuite sunt imediat amendate de cititorii acestor bloguri. Ma asteptam sa ma injure toata lumea, bogatana dracu’ ce sunt. Toti cei care stiu cum functioneaza presa in Romania au inteles improbabilitatea informatiilor. Iar ceilalti si-au folosit pur si simplu inteligenta. E pentru prima oara cand va multumesc din suflet pentru ca ati facut ceva ce eu acum nu pot face: m-ati aparat si sustinut cum n-as fi crezut. Nu stiu daca se face asta pe blog. Eu multumesc tuturor celor care au facut efortul de a-si smulge un strop de timp pentru a fi langa mine.

Cat pot fi de bleaga, n-am pomenit. Am suferit pentru nedreptate, am suferit pentru autorul ei, am suferit ca mi se parea mie ca oamenii vor crede ca exista la televizor miliardari…cand de fapt nu e chiar asa.
De acord, am avut un salariu onorant la Prima TV si am fost apreciata ca profesionist. Poate daca ar fi putut, cei de la Prima ar mai fi prelungit emisiunea, dar la ora 16 audientele sunt mici, costurile unei emisiuni in direct sunt mari…de inteles. De aici se naste intrebarea: oare Serban Huidu include in miile si miile de euro atat de invocate salariile tuturor colegilor mei, chiria pe platou, camerele, decorul, luminile, etc? Cred ca nici asa nu reiese, dar ma rog, nu-s eu in masura sa fac asemenea socoteli. Pentru asta exista contabili.
Trist nu e ca m-am “scos” pe viata sleind de resurse Prima TV (ai carei manageri nu sunt copii care sa arunce cu banii pe geam!) Trist e felul in care vorbeste Serban despre o fosta colega si prietena. Niciodata n-as putea face asta cuiva alaturi de care am impartit o bucata de paine. Daca eu as fi sus, m-as gandi de doua ori inainte de a lovi. Serban Huidu este un om de televiziune de succes, care se bazeaza pe propriul talent. Am invatat ca nu poti ramane o viata in top si mai ales ca atunci cand te retragi te ataca cine nu te astepti. Abia aici e problema. Nu banii. Sunt lucruri mai importante pe lumea asta. Unul dintre ele e loialitatea. De unde atata ura de la un om fundamental bun? Prietenii mei vor sari ca arsi, dar eu pretind ca-l stiu pe Huidu. Eu l-am vazut ajutand oameni (si pe mine), riscand pentru ei. Iar eu sunt acum “individa” sau asa ceva, care trebuie sa se opreasca (din ce, ca n-am pornit nimic?) Tare ciudat. Parerea mea e ca cineva cauta scandal si ne-a gasit pe noi sa ne-ncaiere. Oricum, concluzia e clara: toata lumea merge la serviciu si primeste salariu. Cat, cum, e treaba fiecaruia. Nu e problema mea ce salarii au colegii mei. Nu-s bani furati. Pana la urma, e treaba fiecaruia cum se “aseaza” pe locul lui.

O noua zi. Soarele luce si straluce…ma bucur de el pana incepe sa sune telefonul. Huidu zice ca eu am castigat patru milioane de euro de la Prima TV. Sa mor! Nu ca nu mi-ar fi facut o reala placere! Dar socoteala colegului de breasla e subtire. 20.000 de euro de editie nu-ti da nici Sfantul Duh pentru o emisiune asezata la ora patru dupa-masa, cand nu prea e lumea pe-acasa. Nici mama nu se putea uita! Avea treaba la ora aia. Oamenii mai si muncesc ziua. Niciodata in istoria televiziunii din Romania nu s-au vehiculat asemenea sume. Nici macar pentru “greii” oricaror timpuri. Niciodata. Iata insa ca la mine se poate. Dar cu 4 milioane, hai sa zicem 400 de milioane de catralioane!! Pe secunda! Numai ca sa-mi arat splendoarea de trup si sclipirea de minte cer banii astia! Eu cer bani. Aia fac. Sigur, eu nu mai lucrez la Prima de un an, Huidu se trezi azi. Ce ceas i-o fi sunat? Si de ce acum? Sunt curioasa…A avut un an sa spumege ca vinul in pocale. N-a facut-o. Oare cifrele astea incredibile sunt cunoscute de sefii de la Prima? Ei stiu ce calcule financiare si-au facut pentru emisiunea mea de oricate milioane i se arata lui Huidu? Si daca da, se palmuiesc intre ei sau individual? Nu stiu ce urmareste Serban Huidu. Sunt complet socata. Credeam ca-l cunosc, ne-am ajutat de-a lungul vremurilor, nu ne stiam de ieri. Ceea ce face el azi mi se pare nedrept si de mirarea lumii. O noua lectie pentru mine: Mircea se pricepe la oameni.

Cine dracu’ m-a pus sa scriu despre Pyssy Piss?? Neiculita, s-au dezlantuit apele, au rupt zagazurile, la mine pe facebook e dementza de pe lume, imi scriu toti si toate, una sa ma-njure degeaba, altul sa-mi zica cum ca s-a saturat de manele in emisiunile mele de la Pro TV…altii si altele, matusile, unchii si rarunchii. Mii de oameni care mi-au scris (cei mai multi civilizat) dupa ce a aparut in nu stiu ce ziar ca sunt pe-acilea. Ei bine, nu mai apuc sa citesc nimic, ca-s innebunita sa dau ignore! Poate sa-mi scrie si Mircea Cartarescu, in perioada asta nu mai vad, nu mai aud, nu mai apuc sa vad numele “solicitantului”. Ma lupt ca un leu in turbare sa nu mi se blocheze telefonul, care presupun ca are si el limitele lui. Eu folosesc telefonul ca sa tin legatura cu prietenii pe facebook, asa ca trebuie sa am grija sa nu-l zapacesc.

Sincer, nu inteleg de ce trebuie sa accept oameni pe care nu-i cunosc DELOC??? Si tot ei se supara! O tinerica imi spune ca nu-s toleranta. Va jur, daca ar avea viata mea, in trei zile ar cere indurare!! Pentru ca nu mai apar la marile televiziuni, se presupune ca stau degeaba. Deci, disponibila. Nu e tocmai asa.

Eu intelesesem ca facebook-ul e pentru cei care se cunosc sau care ar vrea cumva s-o faca. Nu e un sistem care te forteaza sau te chinuie. Ma bate gandul sa ma retrag si de-aici. Se “porcaieste” treaba.

Si am mai descoperit o treaba: blogurile sunt surse gratuite de stiri pentru tabloide. Interesant.

Va rog, fie-va mila de un Blackberry deja capiat…nu ma mai adaugati in liste!

Cred ca v-am mai zapacit cu asta acum o vreme, dar sunt un om batran care uita usor. Intr-un fel, e si asta un avantaj…ca toate mi se par noi. Pana si zapada ma amuza. Problema persista, insa. Iata despre ce e vorba. Sunt mare fan facebook. Chiar ma intereseaza, chiar e un loc unde am regasit prieteni dragi care s-au raspandit prin lume. Ma simt cam singura ramasa, dar asta e o alta discutie. Oamenii de acolo, din lista mea, sunt de-aia care stiu scrie romaneste, stiu gandi omeneste…Ori eu nu pot sa scap de toate piti…domnisoarele-astea tip Crissy Chris, Clau Clauditza, Vicky Vick, care au niste nick-uri special amenajate astfel incat sa le tine minte si ele. Naiba, pe mine ma cheama Teo Trandafir, nu m-a durut mana s-o scriu, dar ea e Pissy Piss, nu poate sa se dezvaluie pentru toti prostii. Cum sa le zic eu astora sa ma scuteasca? Ca nu sunt genul Fiffy Fyff?? Cred ca multi aveti intrebarea asta.

A! Apropo: nu va asteptati sa gasiti aici probleme grele si necazuri, frunti in palme si miorlaieli, ca nu e loc. Peste tot, numai necazuri si probleme. Aici, dezbatem serios Pyssy Piss. Nu mai rade nimeni in tara asta? )

Nu stiu cum s-a intamplat, dar azi am citit articole de ziar cu mine. Maaare eroare. Oroare. Nu-mi amintesc jumatate dintre “declaratiile” publicate de jurnalisti. Am si “clientii” mei, oameni seriosi si care verifica stirea din trei surse, dar…putintei. In rest, neni si domnite care ar avea si alta treaba. Bun, accept pana si tampenia aia care mi se tot spune, ca asa sunt tratate vedetele lu’ peste, desi nu mi se pare corect. De ce sa se minta asa? De ce noroi zvarlit in fata? Ca apar la televizor? Am crezut ca nemaiaparand, scap. As. Urmarita, interpretata, cu dumicatii numarati de duduile de la ziar, cu “afacerile” comentate, sunt la fel de in bataia pustii ca de obicei. Ma rog, hai sa acceptam si asta, desi uneori parca-ti vine sa te bucuri de viata ca un om.

Ce e strigator la cer e ca acum o vor pe fiica-mea. Vor interviuri cu ea. Cu un copil de nici sase ani. Ea ce vina are? A mai vorbit, saraca, la ziar, dar cu lume cunoscuta si serioasa. Acum e o avalansa de cereri de interviuri cu ea. Ce ziceti de asta? Gandesc prost cand incerc s-o las cu gradinita si povestile si jucariile ei si s-o feresc de oameni straini care vor s-o intrebe lucruri? Sunt nebuna cand incerc sa o protejez, stiind cum stau lucrurile? Cat de departe se poate merge, oare?